Ioan Draga

Ioan Draga

COPAC BESMETIC... (satiră)

Autor: Ioan Draga

Cuvintele mele se odihnesc, În văile adânci ale tăcerii Și privesc mirate în jurul lor, Cum apele reci ale prieteniei Curăță malurile încrederii, De frunze uscate și ruginite, Viscolite de iluzii deșarte, Înecate în ape prea adânci, Ca eu să le mai pot salva pe toate.

În pădurea arogantă a mândriei, Ramurile de suflet au mulți ochi, Copacii umblă fără nici un sens, Iar rădăcinile lor fără tupeu Se întind până dincolo de etică Și de tot ce le este permis, Copaci besmetici, fară nici un caracter, Dezbrăcați de frunze și flori, Fără cel mai elementar bun simț.

Tresar de atâta îndrăzneală, Când aud galopul nebun al cailor Și lătratul câinilor fără lanțuri, Căci a început sezonul murdar, O vânătoare de greșeli inventate, Iar vânătorii cu multă răutate, Captușala de la haina prostiei lor S-au înarmat până-n dinți cu observații, Care sunt propriile lor greșeli.

Disperați aprind focuri de paie ude, Cu dorința de a distruge total, Prin cuvinte murdare, violente, Elanul unui zbor spre înălțimi, Al celor atipici pe care îi denigrează Și îi privesc prin fereastra murdară, Nespălată de jeg și impurități, A conștiinței lor paralizată, Fără speranța de a se putea vindeca.

Mă întreb, oare pe visele mele Voi permite să cadă otrava, Cuvintelor violente și ucigașe? Niciodată ele nu mă vor atinge, Căci pe nicovala inimii mele, Ciocanul realității bate de zor, Un scut pentru viitorul de mâine, Împotriva a tot ce înseamnă, Răutate, vicleșug și mândrie.

Decât să beau vinul veseliei, Turnat în cupa nebuniei, Prefer sa mă retrag în liniște, Doar puțin spre a-mi lua avânt, În zborul meu liber spre înălțimi, Nesuspendat de nici un copac besmetic, Ce va cădea de la mari înălțimi Și se va prăbuși brusc în vidul, Cuvintelor lui murdare și violente.

Arad 20.09.2020

BESMETIC TREE ... (satire)

Author: Ioan Draga

My words rest, In the deep valleys of silence And they look around in amazement. Like the cold waters of friendship Clear the banks of trust, Dried and rusty leaves, Blown away by vain illusions, Drowned in too deep waters, So I can save them all.

In the arrogant forest of pride, The branches of the soul have many eyes, The trees walk aimlessly, And their brazen roots They extend beyond ethics And everything they are allowed to do, Besmetic trees, without any character, Stripped of leaves and flowers, Without the most basic common sense.

I tremble so boldly, When I hear the crazy gallop of horses And the barking of dogs without chains, For the dirty season has begun, A hunt for invented mistakes, And the wicked hunters, The lining of their stupid clothes They armed themselves to the teeth with remarks, What are their own mistakes.

Desperate to light wet straw fires, With the desire to destroy completely, Through dirty, violent words, The momentum of a flight to heights, Of the atypical ones he denigrates And I look at them through the dirty window, Unwashed with jeg and impurities, Of their paralyzed consciousness, Without hope of being able to heal.

I wonder about my dreams I'll let the poison fall, Violent and murderous words? They will never touch me, For on the anvil of my heart, The hammer of reality beats hard, A shield for tomorrow's future, Against all that means, Wickedness, cunning, and pride.

Than to drink the wine of joy, Poured into the cup of madness, I prefer to retire quietly, Just a little to boost me, In my free flight to the heights, Unsuspended by any besmetic tree, What will fall from great heights And it will suddenly collapse in a vacuum, His dirty and violent words.

Arad 20.09.2020