Mirela Necula\ How much they loved each other
Mirela Necula
How much they loved each other
The gate of heaven opens with the sweet day by its side! Shaking the ridge of evil with pacefull love beside her! If you desire the depth full of fulfilled, fragrant dreams! Cross the heavens and the earth with the soul in gold as it weight!
Urges the mortal careless, Zeus, the father of all gods and people, He had been lost for too long on roads without a rustling, Without contemplating new illusions, tarnishing the patience in his soul.
His soul was a prisoner in the doomed depths of Tartarus, Fallen in the mind of evil he sent thought in tears, With the struggle of life and death for the god to wash away his sin, To free him from the wrong chain of forgotten injustice.
Tired of the weather he was in the dying river of lamentation! For "Lost in the suffering of nothingness" he knew well to suffer! But he kept without air the simple love, ten fold increased! How much you sip a forgiveness,he has pass through the flowing the evil of granite.
Only his purity crossed him the path of the deep, Passing silently through the heat from the heart of hell, Through fire of fire, he crossed the cage of malice and ideas, Killing cunning from torment and all atheist demons.
No ash, no wandering stone, The soul was in the boat of sweet reverie, Sensing that power and consolation await him, He carved with his chisel in the sky his soul paired with honey.
And he opened the gate of heaven with all his white thoughts! With sweet attention, with the buds of white love! He walks the dreaming light free on the street heart! When the subject of his gentle love sits on the ballad street!
With his soul as at the beggining, like the biggest flower! In the depths, in wonder, great blessing! They calmed their souls, how much they loved each other! With an amalgam of feelings, of rich beautiful they collided!
Ce mult s-au iubit Mirela Necula
Se deschide poarta raiului cu ziua dulce alăturea! Scuturând coama răului cu iubirea liniștită lângă ea! De vrei adâncul plin de vise împlinite, miresmate! Străbate cerul și pământul cu sufletul în aur cât a lui greutate!
Îl îndeamna pe nepăsătorul muritor, Zeus, tatăl tuturor zeilor și al oamenilor, Rătăcise prea mult prin cărări fără foșnet, Fără a contempla iluzii noi, mânjind răbdarea din suflet.
Sufletul lui era prizonier în adâncul Tartarului blestemat, Căzut în mintea răului trimitea gând înlăcrimat, Cu luptă pe viață și pe moarte zeul să-l spele de păcat, Să-l elibereze din lanțul greșit de nedreptate uitat.
Ostenit de vreme ajuns era în muribundul râu al plângerii! Căci “pierdut în suferința nemicniciei” lui știa bine a suferii! Dar ținea fără suflare iubirea simplă, crescută înzecit! Cât ai sorbi o iertare a trecut prin răul curgător de granit.
Doar puritatea lui l-a traversat calea adâncului, Trecând tăcut prin fierbințeala din inima iadului, Prin foc de foc, a traversat colivia de răință și idei, Ucigând viclenia din chinuri și toți demonii atei.
Fără scrum, fără piatră pribeagă, Sufletul îi era în barca de reverie dulceagă, Presimțind că-l așteaptă putere, mângâiere, Și-a cioplit c-o daltă pe cer sufletul pereche cu miere.
Și-a deschis poarta raiului cu gândurile toate albe! Cu atenție dulce, cu mugurii iubirii dalbe! Lumina visării o plimba liberă pe a inimii stradă! Când supusa iubirii lui blajine ședea pe ulița din baladă!
Cu sufletul ca la început, cât cea mai mare floare! În adâncuri, în mirare, mare binecuvântare! Și-au astâmpărat sufletul, ce mult s-au iubit! Cu amalgam de sentimente, de frumos bogat s-au izbit!
