Mirela Necula

Mirela Necula

Două mâini

Rătăcirea a întrebat o mie de batrâni, Cât cer și cât blestem cuprind două mâini? ..mâini de ieri, mâini de azi! Care ard ca flacăra în foc strigând, Ce e iubirea, e rubinul din noi vibrând?

Ale lor mâini încrețite s-au întâlnit în taina zilelor, Cu grijă mare au pus în prag frigul și mândria lor, Au atins virtutea, au ascuns lacrimile distrugerii, Și fructul greu de atins, ce a dat mâna cu cerul iubirii.

Bătrânul ce a atins sceptrul creatorului știe, Că stâpânește torța iubirii fără confuzie, fără trufie, Și fără preget își cerne infnitul ce-l străbate, Cu o minune, cu o povață împletită de două mâini albe.

Nelegiure, adevăr sau mâini înfrigurate ? Îngropat în fapte mute se-ntreabă omul de iubire, de frate! Cum poate iubi cu mâini dezmembrate, în vremuri micșorate ? Strigă tăcerea pe străzile acum atât de goale! De ce doar gândul imaculat ne linistește și ne dă târcoale? Sufletul fiecăruia e ghemuit sus pe munte sau jos la poale?